Metehnele învăţământului românesc

Viorel Proteasa, expert în educaţie, care a fost implicat în nenumărate proiecte de asigurare a calităţii în învăţământ şi care lucrează cu multe organisme internaţionale pe cele mai importante teme legate de finanţarea din sistem, explică de ce nu putem scăpa de copiat, meditaţii, stimulente pentru profesori şi alte plăgi ale şcolii româneşti.

Formalismul– La noi studentul nu îşi asumă rolul de student, profesorul nu îşi asumă rolul de profesor, ministerul nu îşi asumă rolul de minister. În primul rând pentru că nu există o cultură a şcolii, a educaţiei. În al doilea rând, puterea decizională este subordonată puterii politice. În al treilea rând, pentru că ciclurile de învăţare nu sunt conectate între ele bine. În alte ţări se fac cursuri pregătitoare înainte de începerea universităţii. Noi, în România, nu lucrăm cu studenţi reali, ci cu studenţi ipotetici. Nu ştim care ne sunt exact studenţii.

Meditaţiile – Asta explică problema meditaţiilor, pentru că nu sunt corelate ciclurile de învăţare. Apoi, o altă explicaţie ţine de inechitatea din sistem, unde anumite şcoli sunt privilegiate. Părinţii ai căror elevi nu ajung la astfel de şcoli se gândesc că trebuie să îşi dea copiii la meditaţie pentru a fi în rând cu cei de la şcolile privilegiate. Iar acest complex creează o adevărată isterie în rândul părinţilor. Pentru profesori, meditaţiile sunt o industrie paralelă. Mie mi se pare un conflict de interese aici, atâta timp cât profesorii de la clasă sunt şi profesori în particular.

Stimulentele pentru profesori – Nu o să dispară niciodată pentru că suntem o societate balcanică. La noi peşcheşul face parte din cultura zilnică. În ceea ce îi priveşte pe profesori, este o chestiune de deontologie profesională. Cred că ar trebui să existe un cod de etică în fiecare şcoală, care să includă atât recompense, cât şi sancţiuni pentru profesori. Mai mult, familiile româneşti, au, în mare parte, o orientare spre trecut şi nu gândesc progresiv, înspre viitorul copiilor lor. Societatea românească are nişte indicatori de reuşită, care sunt puternic orientaţi spre partea financiară, şi care sunt induşi copiilor.

Copiatul – În alte ţări elevii nu copiază pentru că acolo învăţământul are relevanţă. La noi există următoarea problemă: unele materii sunt foarte învechite şi profesorii nu te pot convinge că îţi sunt utile. În al doilea rând, studenţii nu au o viziune organică asupra dezvoltării lor profesionale de mai târziu. De fapt, ei sunt o reflexie a societăţii. Mare parte dintre ei vin la facultate pentru o diplomă, pentru diplome goale, care sună ca tinichelele. Ei nu aleg o facultate pentru competenţele din spate. Iar frustrarea celor care asta caută, este că nu le pot construi.

Lipsa responsabilităţii studenţilor – În ultimele două decenii, învăţământul s-a masificat. Dacă în anii ’90 erau sub 200.000 de studenţii, acum numărul a crescut de aproape patru ori. Atunci era foarte greu să intri la facultate şi, pentru că accesul nu era larg, se crea un filtru şi ajungeau aici cei care erau cel mai bine pregătiţi. Atunci erau foarte puţini intelectuali. De aceea cunoştinţele lor aveau alt preţ. Dar, odată cu masificarea învăţământului universitar, la noi calitatea a avut de suferit, datorita lipsei de sustinere financiara pentru obiectivul masificarii. În acelaşi timp, fiindcă purtătorii de competenţe sunt mai mulţi în societate, expertiza absolvenţilor nu mai este aşa de prestigioasă şi ei nu mai sunt atât de căutaţi. Acest lucru

creează de fapt lipsa motivaţiei studenţilor. Faptul că studentul ia deciziile proaste asta trebuie să preocupe pe cineva. Iar o altă problemă este că studenţii nu sunt mândri de universităţile la care învaţă, mai ales pentru că nu sunt trataţi cu respectul cuvenit din partea profesorilor.

Lipsa de feedback – Cred că asta se poate schimba cel mai repede. Problema principală este că pe profesori nu are cine să îi educe. Formatorii sunt tot din sistem. Iar aici este nevoie de schimbarea paradigmei. Consider că lipsa de feedback se datorează studenţilor care nu o cer suficient de insistent, mai ales pentru că aceştia nu îşi cunosc drepturile şi nu au instituţiile care să le protejeze drepturile. Iar asta ar trebui să facă organizaţiile studenţeşti, dar nu ştiu câte o fac.

Relaţia ierarhică – Cred că ar trebui schimbată poziţionarea actorilor în relaţia elev-profesor, de la subordonare-ierarhie, la o relaţie bazată pe egalitate, în care rolul profesorului este de tutore, de coordonator, de facilitator, care te îndrumă să afli singur informaţia. Eu cred că profesorii nu prea îşi respectă studenţii – este ceea ce numesc eu aroganţă academică. Nu poţi să desconsideri un om doar pentru că nu ştie derivate, şi asta se întâmplă la noi. Încrederea reciprocă este un factor important în educaţie, doar că se construieşte greu şi se pierde imediat.

Influenţa politică asupra învăţământului – Eu cred că există instrumente care o pot diminua, dar depinde foarte mult de voinţa inspectorilor locali. Cei cu funcţii de conducere din sistem nu trebuie să fie membri de şi nu pot avea cumul în altă parte. O altă problemă aici este ceea ce eu numesc politici pixiere (in contextul in care toata lumea civilizata vorbeste de politici pe baza de evidente) – adică cei care au puterea de decizie, confruntaţi cu ceva nou, când nu le convine, nu încearcă să înţeleagă schimbarea, ci taie cu pixul.

Inadecvarea la piaţa muncii – Universitatea înseamnă de fapt să capeţi anumite competenţe, într-un anumit număr de ore. Se pune mult prea mult accent pe legătura cu piaţa muncii, iar piaţa muncii în România nu are o evoluţie constantă. Industriaşii vin şi caută absolvenţi cu un anumit tip de competenţe, dar după 20 de ani se mută mai la est, pentru că este mai ieftin.O tendinţă este că, în România, cu cât gradul de calificare creşte, cu atât este mai greu să îţi găseşti un job la nivelul calificării. Ar trebui universităţile să îi consulte pe angajatori, dar nu să implementeze tot ceea ce spun aceştia. De fapt facultăţile ar trebui să coopereze cu instituţiile guvernului care fac estimări despre piaţa muncii. Aici lipseşte, însă, o viziune strategică.

Lipsa obiectivelor – Profesorii şi părinţii ar trebui să se implice mai mult în cunoaşterea copiilor pentru a înţelege la ce sunt buni şi să îi ajute să îşi traseze viitoare obiective. Şcoala nu încurajează oamenii să se ducă spre ceea ce le place. Aici este nevoie de cooperare între psihologul şcolii, profesori şi părinţi, pentru ca elevii să poate fi direcţionaţi spre ceea ce le place.

Pedagogie perimată – Pedagogia care se predă la noi este învechită. Cred că aceste cursuri trebuie schimbate, iar profesorii învăţaţi cum să relaţioneze cu elevii, cum să se poziţioneze în relaţia cu ei, încă de la prima întâlnire.

Corupţia – Este imposibil de rezolvat prin mecanismele de reformă. Cred că aici trebuie să intervină poliţia, procurorii. Pentru că directorii şi rectorii nu pot fi poliţişti. Corupţia este peste tot, numai marjele în care există ea diferă. La noi, însă, este agresivă şi denigratoare, îţi râde în faţă. Implementarea politicilor europene – Aici văd o mare problemă în felul cum traducem politicile europene. La nivel naţional sunt implementate într-un anumit fel, la nivel local sunt iarăşi schimbate uşor, cum le convine autorităţilor. La final, dacă te uiţi la ce se doreşte şi ce se implementează, uneori nu recunoşti că este acelaşi lucru.

Sursa: www.evz.ro

Identificarea acesor probleme este primul pas în rezolvarea lor. Dar cine îi va face pe următorii? Nu există voinţă politică, din păcate. Noi, cei de la catedră, singuri, nu le vom putea rezolva niciodată.