,, Erai de mult sau, poate, n-ai fost şi n-ai să fii,/ Deşi te aştept de veacuri şi ştiu că n-ai să vii.../ Nu te cunosc, dar trupul tău îmi râură aproape,/ În orice dimineaţă simt mâna ta pe pleoape.../ Paşii nu-ţi ştiu, dar albi îi simt cum mă sugrumă/ Trecând prin mine ca o toamnă fără brumă.../ Nu mi-ai vorbit, şi totuşi aud doar al tău glas /Şoptind în orice frunză, vibrând la orice pas... /Tu nu m-ai sărutat, nici nu te-ai priceput, /Deşi fără tine nu poate fi sărut... /Nu mi-ai întins nici mărul oprit în paradis, /Dar raiul fără tine mi-e pururea închis... /Nici nu mi-ai scris poeme, deşi sub al tău mers /Covorul lung sau iarba , mi se prefac în vers.../Ne-am logodit, stau luna şi cerul mărturie, /Te duc la braţ cu mine, dar nimeni nu te ştie. /Nu m-ai privit şi doară tu mă priveşti mereu, /Nu m-ai minţit vreodată şi minţi cu glasul meu. /Mă strigi în orice clipă, dar numele nu-mi ştii, /Erai de mult sau poate n-ai fost şi n-ai să fii..."
( Nicolae Tăutu, ,, Necunoscutei'')
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
"Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”...Mihai Eminescu
Trimiteți un comentariu