Peneş Curcanul

Eroul din Războiul de Independenţă ale cărui fapte de vitejie l-au inspirat pe Vasile Alecsandri a fost Constantin Ţurcanu, sergent în Regimentul 13 dorobanţi, născut în oraşul Vaslui la 1 martie 1854. După ce în 1877 a luptat la Plevna împotriva otomanilor, în 1916, deşi trecuse de 60 de ani, prototipul lui Peneş Curcanul s-a înrolat în armată şi a luptat la Oituz împotriva trupelor germane.
Plecat-am noua din Vaslui,
Si cu sergentul, zece,
Si nu-i era, zau, nimanui
În piept inima rece.
Voiosi ca soimul cel usor
Ce zboara de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
S-aveam si pene-n frunte.
Toti dorobanti, toti caciulari,
Români de vita veche,
Purtând opinci, suman, itari
Si cusma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lânga Balcani
Porecla în renume!
Din câmp, de-acasa, de la plug
Plecat-am asta-vara
Ca sa scapam de turci, de jug
Sarmana, scumpa tara.
Asa ne spuse-n graiul sau
Sergentul Matraguna,
Si noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie buna.
Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Statea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacat ne-ntreba
De mergem la vro nunta?
Noi raspundeam în hohot: "Ba,
Zburam la lupta crunta!"
"Cu zile mergeti, dragii mei,
Si sa veniti cu zile!"
Ziceau atunci batrâni, femei,
Si preoti, si copile;
Dar cel sergent far' de musteti
Racnea: "Sa n-aveti teama,
Românul are sapte vieti
În pieptu-i de arama!"
Ah! cui ar fi trecut prin gând
S-ar fi crezut vrodata
Ca multi lipsi-vor în curând
Din mândra noastra ceata!
Priviti! Din noua câti eram,
Si cu sergentul, zece,
Ramas-am singur eu... si am
În piept inima rece!
Crud e când intra prin stejari
Naprasnica secure,
De-abate toti copacii mari
Din falnica padure!
Dar vai de-a lumii neagra stea
Când moartea nemiloasa
Ca-n codru viu patrunde-n ea
Si când securea-i coasa!
Copii! aduceti un ulcior
De apa de sub stânca,
Sa sting pojarul meu de dor
Si jalea mea adânca.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Si mult cumplit ma doare
Când ma gândesc la fratii mei,
Cu toti pieriti în floare.
Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei suier.
Deodat-o schija de obuz
Trasnind... mânca-o-ar focul!
Reteaza capul lui Cobuz
S-astfel ne curma jocul.
Trei zile-n urma am razbit
Prin Dunarea umflata,
Si nu departe-am tabarât
De Plevna blestemata.
În fata noastra se-nalta
A Grivitei reduta,
Balaur crunt ce-ameninta
Cu gheara-i nevazuta.
Dar si noi înca o pândeam
Cum se pândeste-o fiara
Si tot chiteam si ne gândeam
Cum sa ne cada-n gheara?
Din zori în zori si turci si noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli graunti de papusoi
Ca sa hranesti porumbii.
Si tunuri sute bubuiau...
Se clatina pamântul!
Si mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Sedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trageam noi tot în gol,
El tot în carne vie...
Ţintes era dibaci tunar,
Caci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Si bietul T;intes cazu mort,
Îmbratisându-si tunul.
Pe-o noapte oarba, Bran si Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea vazduhul ca un iad
De bombe, de srapnele.
În zori gasit-am pe-amândoi
Taiati de iatagane,
Alature c-un moviloi
De lesuri musulmane.
Sarmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea pagâna
Si chiar murind ei n-au lasat
Sa cada-arma din mâna.
Dar ce folos, ceata scadea!
S-acuma ramasese
Cinci numai, cinci flacai din ea,
Si cu sergentul, sese!...
Veni si ziua de asalt,
Cea zi de sânge uda!
Parea tot omul mai înalt
Fata cu moartea cruda.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
"Cât n-om fi morti, voi cinci si eu,
Copii, tot înainte!"
Facând trei cruci, noi am raspuns:
"Amin! si Doamne-ajuta!"
Apoi la fuga am împuns
Spre-a turcilor reduta.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toti cu mine!
Si cum la santuri alergau
Cu scari si cu fasine!
Iata-ne-ajunsi!... înca un pas.
"Ura!-nainte, ura!..."
Dar multi ramân fara de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un sir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.
Burcel în sant moare zdrobind
O tidva pagâneasca.
Soimu-n redan cade racnind:
"Moldova sa traiasca!"
Doi frati Calini, ciuntiti de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însa, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.
Atunci viteazul capitan,
Cu-o larga brazda-n frunte,
Striga voios: "Cine-i Curcan,
Sa fie soim de munte!"
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scara-nalta.
Eu cu sergentul dupa el
Sarim delaolalta.
Prin foc, prin spagi, prin glonti, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcam, luptam... iata-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
"Allah! Allah!" turcii racnesc,
Sarind pe noi o suta.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena reduta.
Ura! maret se-nalta-n vânt
Stindardul României!
Noi însa zacem la pamânt,
Cazuti prada urgiei!
Sergentul moare suierând
Pe turci în risipire,
Iar capitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!
Si eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
"Ah! pot sa mor de-acum, am zis
A noastra e izbânda!"
Apoi, când iarasi m-am trezit
Din noaptea cea amara,
Colea pe rani eu am gasit
"Virtutea militara"!...
Ah! da-o-ar pomnul sa-mi îndrept
Aceasta mâna rupta,
Sa-mi vindec ranile din piept,
Iar sa ma-ntorc la lupta,
Caci nu-i mai scump nimica azi
Pe lumea pamânteasca
Decât un nume de viteaz
Si moartea vitejeasca!

Mircesti, august 1877