duminică, 18 iulie 2010

O poveste tristă de la mare

Joi a fost cea de-a treia zi a sejurului nostru în staţiunea Saturn. A fost destul de cald încă de la ora 8,00, iar  valurile mici ne-au îndemnat să petrecem foarte mult timp în apă pentru a ne juca. Alinuţa a înghiţit multă apă atunci cînd încercam împreună să înfruntăm valurile. Pe la 11,30, obosiţi de atâta joacă am mers să mâncăm la o terasă foarte frecventată unde observasem că mâncarea arată foarte bine. Am mâncat şi apoi am plecat spre hotel. Pe drum, Alinuţa m-a rugat să o iau pe umeri, iar apoi să o iau în braţe. Am crezut că este doar obosită şi nu am bănuit nimic. În cameră, s-a schimbat la faţă şi s-a întins în pat spunând că vrea să doarmă. Au trecut doar câteva minute şi a început să vomite. Alinuţa a început să plângă şi ne-a rugat să plecăm acasă. Nu ne-am speriat prea tare, dar peste 5 minute a vomitat. A băut apă şi a vomitat din nou...Şi din nou...Nu au trecut mai mult de 30 de minute şi ne-am decis să strângem bagajele.
Nu eram convinşi că vom pleca, dar am zis că este bine să fim pregătiţi peste orice. La ora 14,00 eram deja la Secţia de Urgenţă a Spitalului din Mangalia. În sala de aşteptare nu era nimeni. Am intrat în cabinet . Doamna doctor Florea s-a comportat extraordinar. I-a administrat fetiţei intravenos şi intramuscular ceva pentru starea de vomă şi un antibiotic. Ne-a spus clar că este de la apa de mare şi că, în urma tratamentului pe care i l-a prescris, fetiţa se va face bine până seara. Până la ora 20,00 am aşteptat să se schimbe în bine starea Alinuţei, dar ea s-a agravat. Vomita, o durea capul, burta, spunea că îi este rău, ameţeşte şi nu se poate ţine pe picioare. Am sunat acasă pentru a veni cineva din familie să ne ia cu maşina,  dar pentru că timpul trecea greu şi în defavoarea noastră, am decis să plecăm la Bucureşti cu trenul rapid de la ora 23,24. Am avut inspiraţia să mergem din nou la Spitalul din Mangalia pentru a-i cere doamnei doctor să-i mai administreze ceva pentru a putrea rezista pe tren până la Bucureşti.
În sala de aşteptare şi în curtea spitalului erau peste 20 de copii cu exact aceleaşi simptome. Mulţi dintre ei aveau deja febră, diaree. Alinuţa părea într-o stare mai bună, dar nu se schimbase deloc starea ei iniţială, deşi trecuseră vreo 7 ore în care primise tratamentul prescris. După vreo 30 de minute de aşteptare, mi-am dat seama că vom pierde trenul şi am intrat peste rând ca să-i spun doamnei doctor Florea că starea fetiţei nu s-a schimbat şi că vrem să plecăm la Bucureşti. Doamna doctor ne-a chemat imediat în cabinet cu fetiţa şi după câteva minute de consultaţie, ne-a interzis să plecăm la Bucureşti, i-a pus Alinuţei o perfuzie şi a decis să ne trimită cu prima ambulanţă, neapărat cu medic însoţitor, la Spitalul de Boli Infecţioase Constanţa.
La ora 22,30 fetiţa şi soţia au plecat cu ambulanţa la Constanţa. Pe mine nu au vrut să mă ia, deşi eram disperat că nu pot să le  însoţesc. Am aranjat cu un taxi să mă ducă la Constanţa, dar ar fi trebuit să mai aştept cam o oră. Atunci am fugit la hotel, am luat câteva lucruri pentru fetiţă şi nevastă, bani, ceva mâncare pentru nevastă şi am fugit la gară. Am ajuns la spitalul din apropierea gării Constanţa la ora 01,00. Am intrat  în spital câteva minute pentru a-mi vedea fetiţa, soţia şi pentru a le lăsa ceea ce le adusesem. Apoi am plecat  la gara care se afla la 300 de metri de spital pentru a-mi petrece noaptea în apropierea  lor şi a le putea fi de ajutor la nevoie. Calvarul celor 48 de ore începuse.

Un comentariu:

Costi spunea...

:(