Străinii care trec prin Bucureşti spun că nu s-a schimbat nimic din 1990, iar alţii spun chiar că multe lucruri au rămas neschimbate de la începutul secolului. Adrian Majuru, colegul meu de grupă de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, în cartea ,,Bucureştii mahalalelor'' prezintă o scenă de viaţă din Bucureştii anului 1990, care este foarte actuală. Datorită edililor noştri avem borduri supretajate, avem covoare de iarbă care nu se usucă niciodată, avem ronduri cu panseluţe, avem automate de cafea în cimitire, avem piste pentru biciclete, avem pasaje supraterane şi subterane, dar nu avem toalete publice şi nici bunul simţ necesar pentru a le folosi.
,,Hans, căsătorit cu o bucureşteancă, a sosit în România, pentru prima oară în viaţa lui, după 1990. Plimbarea pe străzile Capitalei a pus la un moment dat o problemă serioasă, căci Hans dădea semne că ar avea nevoie de o toaletă. Însoţitorul perechii româno-germane a fost cuprins de disperare: ,,Mi-am dat seama că o sfeclisem. De unde să iau un WC în Bucureşti?'' Printr-un concurs de împrejurări, au găsit o toaletă tocmai într-o bibliotecă publică pe care însoţitorul o frecventase în studenţie. Odată ajunşi, Hans a fost invitat să intre, ceea ce a şi făcut în mare grabă, ca şi cum nu-şi mai putea îngădui o asemenea amânare. După câteva secunde însă a ieşit palid la faţă, s-a rezemat cu spatele de perete şi a început să alunece încet şi cuviincios în jos. Leşinase! În timp ce Camelia îl ajuta să-şi revină, am intrat şi eu în toaletă ca să înţeleg ce se întâmplase. Cauza era un imens morman de rahat, care depăşea în înălţime colacul de plastic al WC-ului. Hans nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva.''
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu