duminică, 28 martie 2010

Proiectul Legii Educaţiei Naţionale văzut de un profesor de liceu

Sistemul educaţional românesc se confruntă de multă vreme cu probleme grave şi foarte grave care trebuie rezolvate şi nu doar ameliorate, aşa cum pe ici pe colo s-a mai încercat până acum. Unele dintre acestea s-au cronicizat şi de aceea nu mai sunt suficiente doar ajustări de suprafaţă, ci trebuie realizate modificări de substanţă. Acestea trebuie să fie rezultatul unor analize pertinente la care să participe toţi factorii implicaţi în educaţie. Reforma educaţiei trebuie să ducă la rezultatele aşteptate şi în niciun caz nu trebuie să însemne schimbare doar de dragul schimbării. Adoptarea unei noi Legi a Educaţiei Naţionale trebuie să aibă avizul întregii societăţi şi să reprezinte nu doar voinţa celor aflaţi trecător la guvernare, ci şi a celor chemaţi să transpună în realitate prevederile acesteia. Experienţa la catedră de 14 ani îmi dă dreptul de a exprima un punct de vedere critic în legătură cu prevederile proiectului Legii Educaţiei Naţionale care s-a aflat în dezbatere publică un timp atât de scurt.
Modificarea structurii sistemului naţional de învăţământ preuniversitar nu este în acest moment o prioritate. Aceasta ar putea fi eventual modificată doar pentru a include clasa pregătitoare la învăţământul primar, deşi există şi aici numeroase probleme legate de lipsa spaţiului educaţional adecvat, a mobilierului, a măsurilor de igienă şi de siguranţă pentru cei mici.
Trecerea clasei a IX-a la învăţământul gimnazial va genera numeroase probleme şi nici măcar nu va duce la reducerea abandonului şcolar. Există numeroase argumente pentru păstrarea clasei a IX-a la învăţământul liceal. Nu trebuie să se uite faptul că jumătate din şcolile generale din România sunt în mediul rural şi acestea sunt lipsite în mare parte de materiale didactice moderne, de cadre didactice calificate, de resurse financiare suficiente. În foarte multe cazuri cunoştinţele de cultură generală acumulate de elevii acestor şcoli sunt superficiale şi sunt necesare eforturi susţinute din partea elevilor respectivi şi a profesorilor de liceu pentru recuperarea în primul an de liceu a decalajelor existente. În şcolile generale din mediul urban nu există spaţiul necesar trecerii clasei a IX-a la gimnaziu, în condiţiile în care se învaţă în două şi chiar trei schimburi. Dacă mai adăugăm şi câteva clase pregătitoare este mai mult decât evident faptul că nu va exista spaţiul necesar. În acelaşi timp, ne putem întreba ce se va întâmpla cu spaţiile rămase nefolosite la licee. Probabil că o mare parte a acestora nu-şi vor mai găsi utilitatea şi totuşi vor fi necesare resurse financiare semnificative pentru administrarea, întreţinerea şi conservarea acestor spaţii excedentare.
Trecerea clasei a IX-a la gimnaziu va duce la abandonarea studiilor de către absolvenţii celor 10 clase din mediul rural, aceasta şi datorită faptului că având deja 16 ani, vor dori să găsească un loc de muncă. Numai că spre deosebire de situaţia actuală când, la 16 ani, elevii din învăţământul profesional şi tehnic au deja o calificare, potrivit prevederilor acestui proiect, elevii care vor absolvi învăţământul obligatoriu de 10 clase nu vor avea nicio calificare, ci doar cunoştinţe de cultură generală. În condiţiile în care se înregistrează un evident dezinteres faţă de şcoală al absolvenţilor învăţământului gimnazial, în special al celor din mediul rural, este de aşteptat ca în învăţământul liceal să ajungă doar o parte a acestora. Astfel, o rată ridicată a abandonului şcolar nu se va mai înregistra la trecerea în clasa a 9-a, ci la trecerea în clasa a 10-a. Probabil că unii ar spune că este mai puţin grav acest fapt, deoarece nu mai este învăţământ obligatoriu. Dar pe noi ne interesează problema de fond sau doar statisticile?
Programul de tip ,,Şcoala după şcoală'' este mai mult decât necesar în condiţiile în care părinţii sunt din ce în ce mai ocupaţi, iar elevii sunt lipsiţi de supraveghere o mare parte din timpul zilei. Organizarea acestora ar face ca timp de câteva ore, după încheierea cursurilor, elevii să rămână în şcoală pentru a-şi face temele, pentru consolidarea cunoştinţelor, pentru activităţi sportive. Aceste programe ar putea fi posibile la gimnaziu doar dacă se păstrează actuala structură a sistemului naţional de învăţământ. În condiţiile trecerii la gimnaziu atât a clasei pregătitoare, cât şi a clasei a IX-a, organizarea acestora este o utopie, dată fiind inexistenţa spaţiilor şi dotărilor materiale necesare.
Introducerea curriculumului bazat pe cele opt competenţe cheie nu trebuie să însemne reducerea numărului orelor de studiu sau desfiinţarea disciplinelor care ar trebui să contribuie tocmai la formarea acestor competenţe. Nu pot să existe competenţe în afara cunoştinţelor. Competenţele se pot forma doar dacă se bazează pe cunoştinţe. În acelaşi timp, descongestionarea materiei de studiu trebuie să se facă în aşa fel încât elevii să-şi poată însuşi suficiente informaţii pe baza cărora să-şi poată forma apoi competenţe.
Formarea celor opt competenţe cheie nu se va putea realiza în majoritatea şcolilor din mediul rural în condiţiile în care nu există calculatoare, nu există reţea de internet, nu există material didactic şi nu există nici măcar personal didactic calificat şi motivat.
Lăsarea la dispoziţia cadrului didactic a 25% din timpul alocat disciplinei pe care o predă poate constitui un avantaj pentru profesor doar în situaţia în care efectivul de elevi de la clasă nu este foarte numeros. Profesorul ar putea folosi eficient timpul avut la dispoziţie pentru învăţare remedială, pentru consolidarea cunoştinţelor sau pentru obţinerea de performanţe superioare doar dacă la clasă nu ar fi mai mult de 20 de elevi, iar numărul de ore alocat disciplinei de studiu ar fi de minimum două. În condiţiile în care în clasele de liceu există 30 de elevi, iar unele discipline au alocată o singură oră pe săptămână, lăsarea la dispoziţia profesorului a 25% din timpul alocat disciplinei nu mai reprezintă niciun avantaj. În plus, cum ar putea un profesor de liceu care are în încadrare 18 clase a câte 30 de elevi să întocmească planuri individuale de învăţare pentru fiecare elev? Cred că oricine îşi poate da seama că aşa ceva este imposibil în condiţiile în care un profesor de liceu elaborează zilnic sau măcar săptămânal proiecte didactice, planificări pe unităţi de învăţare, fişe de lucru, teste de evaluare, realizează proiecte şi portofolii care necesită un mare volum de muncă şi consumă foarte mult timp.
Evaluarea transdisciplinară introdusă la finalul clasei a IX-a şi la examenul de bacalaureat va avea o singură consecinţă pozitivă pentru sistemul de învăţământ şi anume faptul că elevii nu vor mai şti exact de unde anume să copieze, în condiţiile în care o probă scrisă la examenul de bacalaureat va cuprinde, de exemplu, noţiuni din istorie, geografie, economie, sociologie, psihologie. Nu este deloc clar cum se vor realiza aceste evaluări, cine va elabora subiectele de examen, cine va face evaluarea. E greu de imaginat o astfel de probă de evaluare şi e greu de crezut că un elev ar putea să se pregătească la atât de multe discipline pentru un astfel de examen.
Introducerea portofoliului educaţional nu mi se pare a fi una dintre măsurile care se impun a fi luate pentru a se îmbunătăţi calitatea învăţământului românesc. Dimpotrivă, prin introducerea acestuia, munca profesorilor va deveni şi mai greoaie, iar o mare parte din timpul necesar pregătirii activităţilor didactice va fi pierdut cu întocmirea a tot felul de înscrisuri, adeverinţe, situaţii statistice, planuri individualizate de învăţare, adrese către părinţi. Totodată, în unele unităţi de învăţământ se va pune problema imposibilităţii păstrării şi depozitării a sute sau mii de astfel de portofolii pe parcursul a mai multor ani de studiu, în condiţiile în care spaţiile din unităţile şcolare din învăţământul gimnazial vor fi supraaglomerate.
Pentru a avea un sistem educaţional performant, România trebuie să aibă şi un corp profesoral de calitate. Există şi vor exista întotdeauna profesori cu vocaţie, care fac această meserie nobilă cu pasiune, cu devotament, cu spirit de sacrificiu. Dar nu toţi profesorii pot fi eroi. Mulţi dintre colegii pe care i-am avut în cei 14 ani de activitate la catedră, deşi erau foarte bine pregătiţi profesional şi aveau vocaţie de dascăl, nu au putut să reziste mai mult de 2-3 ani şi au căutat locuri de muncă mai bine plătite. Este o realitate faptul că în ultimii ani din ce în ce mai puţini tineri îmbrăţişează cariera didactică. Sacrificiile sunt prea mari, iar satisfacţiile sunt tot mai puţine. Atâta timp cât nu sunt încurajaţi să intre în sistem cei mai buni absolvenţi de învăţământ superior nu vom putea avea în România un învăţământ de foarte bună calitate. Îmbunătăţirea calităţii formării iniţiale nu rezolvă decât o parte a problemei. După 2-3 ani de activitate, tinerii profesori vor proceda la fel ca şi până acum şi vor pleca spre alte domenii care oferă mai multe satisfacţii. Doar cu vorbe frumoase, cu promisiuni fără acoperire în fapte, absolvenţii de calitate nu vor veni în învăţământ.
În loc să existe preocuparea pentru a face meseria de profesor cât mai atractivă, în loc să se facă eforturi în direcţia motivării profesorilor pentru a-şi face în mod ireproşabil datoria la catedră, acum se încearcă desfiinţarea titularizării în învăţământ şi prin aceasta punerea sub semnul întrebării a stabilităţii pe post a profesorilor care şi-au câştigat posturile prin concurs. De ce este atât de greu de înţeles pentru factorii responsabili din MECTS faptul că există o mare deosebire între angajarea unui muncitor într-o societate comercială şi angajarea unui profesor într-o unitate de învăţământ care aparţine statului român? Ar trebui să fie clar pentru toţi că profesorii aparţin sistemului de învăţământ românesc şi că ei prestează serviciu public în folosul statului român şi al întregii societăţi. Responsabilitatea pentru angajarea profesorilor nu poate fi lăsată la latitudinea unor persoane care nu pot să facă întotdeauna deosebirea între interesul personal şi interesul public.
Titularizarea înseamnă pentru un profesor ceea ce înseamnă inamovibilitatea pentru magistraţi. Profesorul titular ştie că trebuie să fie preocupat doar de munca sa, că trebuie să-şi facă cu prisosinţă datoria, că trebuie să construiască pentru viitor şi să sfinţească acel loc fără să se teamă de imixtiuni ale mediului politic sau de antipatii personale. Cred că lăsarea la latitudinea directorului şi a comunităţii locale a atribuţiilor de recrutare, motivare şi disponibilizare a personalului didactic va avea consecinţe grave asupra calităţii învăţământului românesc.
Doar o parte dintre modificările referitoare la conducerea unităţilor de învăţământ pot fi considerate ca acceptabile. Astfel, poate fi o măsură bună cooptarea în Consiliul de Administraţie a unui număr mai mare de părinţi şi de reprezentanţi ai Consiliului Local. Dar este foarte important să se găsească şi modalităţile de a-i convinge pe aceştia să participe la şedinţe şi să se implice în activitatea unităţii de învăţământ. Şi până acum în Consiliul de Administraţie erau incluşi un reprezentant al părinţilor şi un reprezentant al consiliului local, dar aceştia nu participau deloc sau doar sporadic la şedinţe. Dacă şi în viitor lucrurile vor sta la fel, există riscul ca activitatea acestui organ suprem de conducere a unităţii de învăţământ să se blocheze. O măsură bună mi se pare şi interdicţia ca directorul să nu poată fi şi preşedinte al Consiliului de Administraţie, astfel evitând-se un posibil conflict de interese.
În legătură cu interdicţia pentru director de a fi membru de partid, consider că prin aceasta nu se va realiza depolitizarea sistemului de învăţământ atâta timp cât inspectorii sunt numiţi politic, iar directorii sunt obligaţi să pună în practică deciziile inspectorului şcolar. Prin această măsură se interzice de fapt să se promoveze în unităţile de învăţământ o altă politică decât cea a partidului aflat la guvernare.
Studiind cu foarte mare atenţie prevederile acestui proiect am constatat că liderul de sindicat are mult mai puţine atribuţii la nivelul unităţii de învăţământ. Rolul său de observator la şedinţele Consiliului de Administraţie nu mai este explicit precizat, ca şi participarea sa la luarea altor decizii importante luate la nivelul conducerii unităţii de învăţământ. La fel de îngrijorător este faptul că nu se precizează rolul extrem de important pe care trebuie să îl aibă consilierul psihopedagog în cadrul unităţii de învăţământ şi mai mult nu este nici măcar prevăzută obligativitatea ca în fiecare unitate de învăţământ de stat cu personalitate juridică să existe un consilier psihopedagog.
Consider că acest proiect trebuie supus unei dezbateri publice reale şi desfăşurate într-o perioadă de timp care să permită tuturor factorilor interesaţi să contribuie la îmbunătăţirea sa şi la găsirea celor mai bune soluţii pentru rezolvarea problemelor aflate deja în divergenţă.

2 comentarii:

turisticus spunea...

Foarte bine spus, felicitari!

Lilick spunea...

Excelent material, Daniel! Felicitari!