Viaţă de coşmar

De curând am împlinit 30 de ani şi simt că viaţa trece pe lângă mine. Nu îmi este ruşine să spun că trec prin această perioadă. O perioadă în care mă confrunt cu adevărate probleme. Sunt căsătorită şi am doi copii mari. Am un soţ care îmi spune că mă respectă însă în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. Bărbatul de lângă mine, cu care am trăit ani buni, mi-a transformat viaţa într-un adevărat coşmar. Ne-am căsătorit din dragoste. Nu aveam niciun interes, simţeam că suntem unul pentru celălalt şi ardeam de nerăbdare să îmi întemeiez o familie. La fel spunea şi el! L-am crezut pe cuvânt însă nu cred că el era conştient de responsabilităţile uriaşe care urmau să apară. Am rămas însărcinată destul de repede. Cele nouă luni am trăit un basm, eram alintată, răsfăţată şi mă simţeam cu adevărat iubită. După ce am născut, situaţia a luat o întorsătură drastică. Eram amândoi nervoşi, nu ne mai înţelegeam unul cu celălalt şi asta pentru că el nu mă ajuta cu nimic în afară de bani. Aveam nevoie de un ajutor cu cel mic. Nu ştiam cum să mă descurc cu un copil, fiind şi primul, iar el dădea din umeri şi mă ignora total. A fost o perioadă grea. Eu intrasem în postnatal şi stăteam toată ziua în casă, iar el era mai mereu plecat. Când nu era la serviciu pleca cu prietenii în oraş. Când îi reproşam ţipa la mine şi îmi spunea că nu am niciun drept să fac asta întrucât el este cel care ne întreţine, datorită lui nu ducem lipsă de nimic. Într-adevăr, de bani nu duceam lipsă, însă de afecţiune, vorbe bune şi tandreţe... Certurile se înteţeau şi, într-o zi, s-a ajuns la ceva mai grav. A îndrăznit să ridice mâna la mine. În mijlocul unei discuţii mai aprinse, enervat că nu l-am aprobat, mi-a dat o palmă. O palmă pe care nu o voi uita toată viaţa. Nu i-am spus nimic! Am zis că exagerez eu, că sunt mult prea exigentă cu el. Mare greşeală! De atunci situaţia a devenit de neînchipuit. La fiecare ceartă mă bătea, însă bătăile nu se mai rezumau la o simplă palmă ci la pumni. După câteva luni de zile nu mai îndrăzneam nici măcar să mă uit în ochii lui. De frică bineînţeles. Preferam să tac şi să înghit pentru copilaşul meu. Între timp am rămas din nou însărcinată. A revenit fericirea în viaţa mea. Se transformase la loc în bărbatul iubitor şi dedicat total familiei. Am crezut că totul a revenit la normal, dar după ce am născut situaţia s-a repetat. Am suportat ani de zile viaţa asta de coşmar. Am suportat- o în tăcere fiindcă nu voiam ca cei doi copilaşi ai mei să vadă ce se petrece între mine şi tatăl lor. Am continuat relaţia doar pentru ei. Am suportat toate bătăile şi jignirile tot pentru ei fiindcă sunt tot ce am mai drag pe lume. Sufăr în tăcere întrucât nu mai am pe nimeni alături. Părinţii mei sunt morţi, iar prietenii nu mă pot ajuta cu nimic. Nu mai suport această viaţă dar trebuie să continui de dragul copiilor. Nu le pot spune că tatăl lor este în realitate un monstru, un monstru care mă maltratează şi care mă ameninţă cu moartea. Nu le pot spune că tatăl lor, pe care îl văd ca pe un exemplu în viaţă, este un om fără scrupule, un om violent.”

Articol publicat în ziarul ,, Atac” din 4 august 2008