Şcoala nu poate să înlocuiască familia

Sunt un profesor preocupat de problemele şcolii, ale elevilor, mă străduiesc să identific cauzele situaţiilor problematice care apar permanent, să le explic corect şi să găsesc soluţii. Ca diriginte şi ca responsabil al Comisiei de Disciplină şi al Comisiei pentru prevenirea şi combaterea violenţei în mediul şcolar, m-am confruntat cu numeroase astfel de situaţii. Mă voi referi la una dintre cele care m-au impresionat în mod deosebit, în rezolvarea căreia m-am implicat, dar pentru care nu am putut găsi soluţii.

În ultimii ani, tot mai mulţi părinţi pleacă pentru a lucra în străinătate, lăsând copiii în îngrijirea unor bunici sau altor rude, iar uneori lăsându-i chiar singuri. Dorinţa obţinerii unor mari câştiguri băneşti face ca părinţii să uite că principala îndatorire a lor este aceea de a-i creşte, de a-i ocroti, de a-i sfătui pe copii şi de a le fi aproape permanent. Copiii rămân neajutoraţi, singuri în faţa greutăţilor vieţii, ceea ce se repercutează dramatic asupra performanţelor şcolare ale acestora.

În anul şcolar 2007-2008 am fost dirigintele unei clase a 12-a formată din elevi buni şi foarte buni la învăţătură şi fără probleme de disciplină. Când erau în clasa a 9- a, cel mai bun elev şi şeful clasei era Alin, un băiat de o inteligenţă peste medie şi foarte muncitor. În clasa a 10-a, acest elev a fost tot primul, la o diferenţă foarte mare de ceilalţi. Eu îi prevedeam un viitor strălucit, pentru că îl vedeam că are ambiţie şi că vrea să reuşească în viaţă.

Alin era crescut doar de către mamă, iar aceasta trăia în concubinaj cu un bărbat mai tânăr. Cei doi erau plecaţi la muncă în Italia de la începutul clasei a 11-a, lăsându-l astfel singur pe Alin chiar într-o perioadă a vieţii cănd avea nevoie de sprijinul şi susţinerea familiei. În clasa a 11-a, mama m-a sunat o dată la câteva luni să mă întrebe despre elev, dar în clasa a 12-a nu a mai luat legătura cu mine. Rămas singur, băiatul a început să lipsească din ce în ce mai mult. Clasa a 11-a a încheiat-o cu o medie care l-a situat pe la mijlocul clasei. Anul trecut, în clasa a 12-a, deşi ar fi trebuit să dea dovadă de multă seriozitate şi să se pregătească pentru examenul de Bacalaureat, a frecventat cursurile sporadic.

Am ţinut legătura cu el foarte mult prin telefon, pentru că văzând că nu apare la ore, îl sunam. De multe ori invoca faptul că este bolnav, dar uneori îmi prezenta justificări greu de crezut, aproape nişte scenarii. M-am străduit să-l ajut să termine şi ultimul an şi să ajungă să susţină examenul de Bacalaureat. Doar atât am putut să fac. N-am vrut să accept ca un copil atât de dotat intelectual şi care promitea atât de mult, să se rateze complet.

Este unul dintre zecile de mii de cazuri care există în şcolile din România. Părinţii sunt din ce în ce mai inconştienţi. Prea mulţi copii rămân singuri în faţa greutăţilor vieţii. Şcoala nu poate să înlocuiască familia. Trebuie ca instituţiile statului să ia măsuri până când nu este prea târziu.

(Articol publicat în ,,Tribuna Învăţământului'')