Omul care a învins infarctul

Antrenorul secund al Rapidului a fost salvat anul trecut cu singura fiolă de Actilize care se afla în spitalul Judeţean din Braşov

Cristian Petre e un tip bonom. Civilizat, chiar docil ar spune unii, nu deranjează niciodată pe nimeni. O singură clipă de revoltă a avut bărbatul de 42 de ani în seara zilei de 4 martie 2009, cînd a chemat înapoi cele 21 de grame despre care se spune că sînt greutatea sufletului ce se înalţă spre cer imediat ce treci marea barieră.

"Eram la FC Braşov, la un antrenament. Prima senzaţie a fost o greutate imensă în piept şi o durere mare în ceafă, unde era toată tensiunea", povesteşte Petre cum a început episodul infarctului ce a durat cam zece minute. Apoi a ajuns cu adevărat în faţa momentului de cumpănă: "Dintr-o dată nu am mai văzut nimic. Cîteva secunde pîclă, apoi chiar nimic. Dacă habar nu mai aveam unde e Cătălin Munteanu, şi el era la doi paşi de mine?!". Îşi dă seama clar că în acel moment a fost în faţa sfîrşitului: "Ciudat e că nu m-am cu vreun lucru de care să îmi amintesc. Nici o culoare, nici o silueta, nimic. Ştiu clar că era să dau colţul şi atît. Totul era opac, se rupsese orice legătură cu realitatea".
"Aveam dureri şi nu vedeam nimic. Restul era clar, auzeam ce spuneau cei din jurul meu, dar parcă vorbeau despre o altă persoană" povesteşte Cristian Petre.
Treptat vederea i-a revenit, dar durerile au rămas. Probabil că medicul lui FC Braşov a fost primul care i-a salvat viaţa: "Dacă eram acasă ziceam că e ceva minor, habar nu aveam ce am şi nici prin gînd nu îmi trecea să merg la spital. Însă el a decis să mergem. La mi-au făcut o injecţie, cu singura fiolă din acel medicament care se afla în spital, ce costa vreo 150 de milioane de lei vechi. Avea doar doi mililitri. Apoi am plecat la o clinică privată, unde am fost operat şi mi s-a montat un stent".
Cum trăieşte acum Cristi? Normal, a schimbat doar meniul şi stilul de viaţă. Şi a slăbit vreo 8 kilograme: "Eram un gurmand. Pe lîngă ce mîncam la masa de la echipă băgam cîte o ciorbă de burtă şi nişte mici. Iar seara mergeam acasă şi mă uitam la televizor, timp în care o sticlă de doi litri de cola şi o ciocolată".
"Văd altfel viaţa şi mă simt mai bine. Sânt alt om. Am voie chiar şi vin, alb, dar mai ales roşu, o ţuică, că dilată vasele de sînge. Hai că nu e chiar rău"
Sursa: www.gsp.ro 

Cumnatul meu a pierdut această luptă. După 2 săptămâni de chin şi de speranţe. Avea doar 45 de ani.