De multe ori, uităm să fim oameni. Trecem zilnic pe lângă oameni aflaţi în suferinţă şi ne continuăm drumul ca şi când am fi orbi. Auzim aproape mereu în jurul nostru strigăte de ajutor şi ne prefacem că suntem surzi. Ne vindem şi sufletul numai pentru a trăi fericiri efemere. Ne-am îndepărtat de Dumnezeu şi, cei mai mulţi dintre noi, nici nu ne dăm seama sau nu avem puterea să recunoaştem. Încotro ne îndreptăm? Mai are cineva puterea să ne oprească prăbuşirea?
Şi totuşi, copiii sunt şansa acestei lumi. Faţă de ei avem datorii neîmplinite. Pentru ei, suntem obligaţi să rezistăm şi, dacă e nevoie, să ne agăţăm cu unghiile, cu dinţii de orice fărîmă de speranţă. Ei nu ne-ar putea ierta abdicarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu