Sunt profesor şi consider că profesia mea este cea mai frumoasă dintre toate. Am avut profesori minunaţi care mi-au transmis din dragostea lor pentru aceasta nobilă meserie. Niciodată nu am uitat şi nu voi uita că am fost cândva elev. Elevilor de astăzi, cu dragoste, le adresez aceste rânduri.
V-aţi gândit vreodată că profesorul este în primul rând om, că are şi el suflet, că suferă, iubeşte, speră, că are vise, că şi el caută prieteni şi fuge de singurătate? De ce nu puteţi să treceţi dincolo de rigoarea, seriozitatea şi exigenţa cerute de statutul de cadru didactic? Un profesor trebuie, pe lângă alte activităţi didactice pe care le desfăşoară, să şi evalueze modul în care elevul şi-a însuşit cunoştinţe şi valori şi şi-a format deprinderi, competenţe, atitudini. Dar el face cu mult mai mult. Este confident, sfătuitor, prieten şi partener în numeroasele activităţi pe care le realizează împreună cu elevii săi.
Câţi dintre profesorii voştri nu v-au ascultat poveştile de iubire sau de viaţă, câţi nu v-au atras atenţia asupra unor greşeli de comportament sau de atitudine, câţi dintre profesorii voştri nu v-au oferit timpul lor liber pentru a organiza vizite la muzee, vizionări de piese de teatru, excursii, competiţii sportive, spectacole artistice?
Profesorii sunt şi ei veseli şi trişti, frumoşi şi mai puţin frumoşi, înalţi sau mai scunzi, au noroc în dragoste sau sunt singuri, la fel ca şi voi. Niciunul dintre ei nu a uitat că a fost cândva elev, că s-a aflat şi de cealaltă parte a catedrei şi a trăit bucuriile şi dezamăgirile inerente perioadei adolescenţei. În fiecare profesor a rămas ceva din copilul de ieri. Voi ar trebui să găsiţi căile de a interrelaţiona cu profesorii, tocmai pornind de la acest lucru. Aflându-se mereu alături de copii, profesorii trăiesc o copilărie perpetuă. Ar fi păcat să nu vă străduiţi să întelegeţi adevărul cuvintelor marelui Constantin Brâncuşi, care spunea că atunci cand nu mai suntem copii, am murit de mult. În cazul profesorilor acest adevăr se confirmă cu atât mai mult.
Profesorul nu trebuie pus la zid, respins şi criticat doar pentru ca e profesor. El îşi face doar datoria. De multe ori, şi-o face din suflet şi cu prisosinţă. Cred că trebuie să dărâmaţi zidurile mentalităţilor şi prejudecăţilor care ne separă. Avem nevoie să vă ştim aproape, aveţi nevoie să ştiţi că suntem alături de voi. Avem scopuri comune: educarea şi luminarea voastră. De ce să nu fim aliaţi în această luptă? Deschideţi porţile sufletelor şi minţilor voastre şi lăsaţi-ne să pătrundem în ele. Astfel misiunea noastră va fi mai uşoară şi împreună vom avea numai de câştigat.
V-aţi gândit vreodată că profesorul este în primul rând om, că are şi el suflet, că suferă, iubeşte, speră, că are vise, că şi el caută prieteni şi fuge de singurătate? De ce nu puteţi să treceţi dincolo de rigoarea, seriozitatea şi exigenţa cerute de statutul de cadru didactic? Un profesor trebuie, pe lângă alte activităţi didactice pe care le desfăşoară, să şi evalueze modul în care elevul şi-a însuşit cunoştinţe şi valori şi şi-a format deprinderi, competenţe, atitudini. Dar el face cu mult mai mult. Este confident, sfătuitor, prieten şi partener în numeroasele activităţi pe care le realizează împreună cu elevii săi.
Câţi dintre profesorii voştri nu v-au ascultat poveştile de iubire sau de viaţă, câţi nu v-au atras atenţia asupra unor greşeli de comportament sau de atitudine, câţi dintre profesorii voştri nu v-au oferit timpul lor liber pentru a organiza vizite la muzee, vizionări de piese de teatru, excursii, competiţii sportive, spectacole artistice?
Profesorii sunt şi ei veseli şi trişti, frumoşi şi mai puţin frumoşi, înalţi sau mai scunzi, au noroc în dragoste sau sunt singuri, la fel ca şi voi. Niciunul dintre ei nu a uitat că a fost cândva elev, că s-a aflat şi de cealaltă parte a catedrei şi a trăit bucuriile şi dezamăgirile inerente perioadei adolescenţei. În fiecare profesor a rămas ceva din copilul de ieri. Voi ar trebui să găsiţi căile de a interrelaţiona cu profesorii, tocmai pornind de la acest lucru. Aflându-se mereu alături de copii, profesorii trăiesc o copilărie perpetuă. Ar fi păcat să nu vă străduiţi să întelegeţi adevărul cuvintelor marelui Constantin Brâncuşi, care spunea că atunci cand nu mai suntem copii, am murit de mult. În cazul profesorilor acest adevăr se confirmă cu atât mai mult.
Profesorul nu trebuie pus la zid, respins şi criticat doar pentru ca e profesor. El îşi face doar datoria. De multe ori, şi-o face din suflet şi cu prisosinţă. Cred că trebuie să dărâmaţi zidurile mentalităţilor şi prejudecăţilor care ne separă. Avem nevoie să vă ştim aproape, aveţi nevoie să ştiţi că suntem alături de voi. Avem scopuri comune: educarea şi luminarea voastră. De ce să nu fim aliaţi în această luptă? Deschideţi porţile sufletelor şi minţilor voastre şi lăsaţi-ne să pătrundem în ele. Astfel misiunea noastră va fi mai uşoară şi împreună vom avea numai de câştigat.
3 comentarii:
Aveti perfecta dreptate in ceea ce ati scris aici si imi place foarte mult modul dumneavostra de gandire. Ar fi bine daca ar exista mai multi ca dumneavostra. Citeam deja articolele dumneavoastra :).
Apropo... Daca imi permiteti, dat fiind faptul ca maine e SArbatoarea Pastelui sa va urez Sarbatori Fericite! si sa aveti parte de o zi placuta si de multa fericire alaturi de familie la care am vazut ca tineti foarte mult!
Ar fi fost minunat sa am si eu un prieten ca d-voastra, printre porfesori. De fapt au fost unii care s-au apropiat mai mult, s-au deschis mai tare si pe aceia i-am iubit mult si nu-i voi uita. Dar atat de profund n-a fost niciunul, ba mai mult, cred ca au fost chiar superficiali si seci in relationarea cu elevii/ studentii. Aveti o sensibilitate deosebita, prin accentul elegiac ce reiese din texte. Sper sa aveti o viata frumoasa si tristetea vadita in scrisul d-voastra sa fie doar o marca a stilului, nu un impact al vietii asupra d-voastra! Sanatate!
Va admir foarte mult pentru felul dumneavoastra de a fi.Sunt in acest liceu de putin timp,iar blogul dumneavoastra l-am gasit din intamplare acum vreo 3 luni,iar de atunci il vizitez de fiecare data cand am timp...aveti dreptate in ceea ce ati scris.De mica visam si imi doream sa ajung profesor sa fiu mereu inconjurata de elevi,poate pentru faptul ca vroiam sa fiu mereu "copil"...experienta pe care am avut-o in celalat liceu(J.M)..m-a facut sa-mi schimb parerea...uram scoala mai mult decat orice,cu toate ca terminasem 8 clase cu cele mai mari medii din scoala,terminasem sefa de promotie..intrasem la liceu cu o medie mai mare decat cea de admitere,iar in anii petrecuti in acel "infern"(nu-l pot numi altfel) invatam de ambitie..placerea disparuse..eram a 3-a din cls,dar nu ma bucuram de nimic...tot timpul invatam sa demonstrez celorlalti ca nu sunt doar o "taranca proasta"(asa cum eram numita de colegi) si asa cum multi profesori imi micsorau nota cu 1 punct,doar pt simplul fapt ca spuneau ei "esti de la tara si dupa o sa ti se urce la cap",toate chestiile astea m-au afectat enorm..am ajuns luni intregi sa merg regulat la psiholog si neurolog,pana in momentul cand nu am mai putut suporta.Atunci cand am facut pasul sa ma mut,nu aveam sperate prea mari,dar am ajuns in acest liceu minunat cu profesori si colegi exceptionali,aici am invatat ce inseamna cu adevar un colectiv si ce inseaman sa inveti de dragul profesorilor.aici am revenit la ideea k profesorii sunt inainte de toate oameni si pot fi prieteni foarte buni.poate ca experienta traita m-a invatat sa pretuiesc acum cu adevarat ceea ce Dumnezeu mi-a dat.pot spune ca abia in sem 2 al clasei a 11-a am aflat cum este sa traiesti cu adevarat bucuria anilor de liceu.e ultimul an pe care-l petrec alaturi de dumneavoastra si de ceilalti profesori exceptionali din acest liceu.Pot spune ca deja tristetea la gandul ca voi pleca in curand..ma copleseste,mi-as fi dorit sa fi petrecut mai mult timp aici.e ciudat cat de mult difera profesorii dintr-un liceu intr-altul si cat de mult conteaza caracterul profesorului in viata unui elev.Liceul Media pentru mine a fost cu adevarat ceea ce aveam nevoie! tot respectul! Papalet Mihaela 12D.
Trimiteți un comentariu